Amintiri din călătorie

Deoarece nici o călătorie nu e o călătorie dacă nu se întâmplă ceva deosebit, nici clătoria mea la Reghin n-ar fi fost călătorie dacă nu s-ar fi întâmplat unele chestii. Aşadar, o împart în trei întâmplări.

1. Cât de drept poate fi cineva care în urmă cu două zile îmi zice că vine la Reghin, îmi zice că va face rezervare, îmi zice să nu fac eu, deaoarece îi place să deţină controlul, iar în dimineaţa plecării îmi zice că nu mai vine, că i s-au schimbat planurile şi că n-a făcut rezervare. Ştii ce? Trebuia să mă suni după ce am ajuns în Reghin, ba nu, după ce m-aş fi întors în Cluj să-mi zici că nu mai mergi în Reghin, da? Altădată Cu alţii  aşa să faci.

2. Şi de la punctul 1 ajungem la punctul 2. Adică sunt strâns legate între ele. Deorece n-am mai prins autocarul de la 13:30 la care distinsa persoană de mai sus a promis că face rezervare, am rămas că plec cu cel de 16:00. Ajung cu 10 minute înainte plecării în autogară şi constat cu stupoarere că autocarul defapt e un autobuz de oraş şi că nu mai sunt locuri. Defapt, erau locuri în ultimul rând, dar două scaune erau ocupate de bagaje (genţi, rucsacuri, poşete, saci, cufere şi un sicriu). Vine şoferul, îmi face loc pe un scaun, mă aşez lângă muntele de bagaje care trona în stânga mea.

Pornim, îmi pun căştile (că e la modă), dau drumu la piesă, ascult muzică. La un moment dat, autobzul opreşte într-o staţie ca să mai ridice oameni. Urcă O’Tonă de oameni, printre care şi o grasă. Vede că nu are loc, se panichează. Mă zăreşte, o zăresc, se uită urât, o ignor. Ascult muzică. Cu colţul ochiului vedeam că se întâmplă ceva prin autobuz şi că ceva proeminent se îndreaptă spre fundul autobuzului. Întorc privirea, îi zăresc din nou privirea malefică. Îi văd buzele mişcându-se, mă întrebam “oare cu mine vorbşete?” Fac extenuantul efort de a-mi scoate căştile din urechi şi îi adresez un plictisit, dar plin de politeţe “poftim?” “Bine că îţi ţii bagajele pe scaun şi noi tre’ să stăm în picioare!” Pe acelaşi ton plictisit “Nu sunt alte mele.” Dar ea nu, ea pe lângă faptul că se făcu remarcată prin dimensiuni, tre’ să ne arate şi ce poate. Din câte mi-am dat seama nu a înţeles ce i-am zis, mai ales că eu vorbesc încet din oficiu şi şi-o ţinea pe a ei până ce a ajuns exact lângă mine, mai să mi se aşeze în braţe. Îi mai explic odată că singurul bagaj pe care îl am eu este rucsacul pe care îl ţin în braţe şi că cele de lângă mine nu îmi aparţin. Astro-fizică, dom’le, n-ai cui. Ea îşi ţinea aceiaşi teorie, că este garantat prin lege că ea are dreptul să stea jos pe orice scaun din orice mijloc de transport, deşi ar ocupa 2 locuri. Ar fi trebuit să-l întreb pe şofer dacă a taxat-o două bilete la cât de balenă era. În final, i-am propus o afacere: “Ştii ce? Uite, eu ridic bagajele, tu te pui pe scaun şi pe urmă le pun la loc peste tine. E bine?” Şi mi-am pus căştile înapoi pe urechi.

3. N-are legătură nici cu punctul 1 şi nici cu punctul 2. este vorba, pur şi simplu, despre faptul că mi-am pierdut portofelul la ieşire din autocar. Întâmplare a făcut ca să mi-l găsească o blondă şi să mi-l înapoieze peste jumătate de oră.